Hipoterapia » Psihoterapia integrativa

Psihoterapia este o formă de tratament psihologic, care presupune o acţiune psihologică sistematică, structurată, planificată, având la bază un sistem teoretic-conceptual bine pus la punct, aplicată deliberat de către un psihoterapeut calificat, asupra pacientului.

Psihoterapia este o relaţie interpersonală între pacientul (clientul) care suferă de o tulburare psihică în legătură cu care solicită ajutor şi terapeutul care posedă aptitudinile şi pregătirea necesare pentru a interveni psihoterapeutic. Este o relaţie de îngrijire profund umană, de încredere, de respect reciproc, în care ambii participanţi sunt motivaţi pentru reducerea suferinţei pacientului prin interacţiuni conştiente, stabilite în urma unui acord terapeutic.

Distincţia dintre psihoterapie şi consiliere psihologică

Consilierea psihologică şi psihoterapia sunt doi termeni consideraţi de mulţi specialişti ca fiind echivalenţi. Definirea lor va exemplifica diferenţele dintre cele doua acţiuni psihologice.

Consilierea psihologică poate fi definită ca un proces intensiv de acordare a asistenţei psihologice pentru persoane normale care doresc să-şi atingă obiectivele şi să funcţioneze mai eficient. Problemele abordate prin consiliere sunt mai puţin severe (tulburări cu caracter reactiv, probleme familiale, impas existenţial, crize de dezvoltare etc.) şi presupun, de regulă, un număr mai redus de şedinţe. Din acest punct de vedere, uneori consilierea se poate reduce şi la o singură întâlnire consilier-client prin care acesta din urmă poate realiza, cu îndrumarea specialistului, o clarificare a situaţiei sale şi a scopurilor pe care şi le propune în viitor.

Psihoterapia poate fi definită ca un proces complex de tratament psihologic, centrat pe reducerea unor simptome, pe reechilibrarea şi reconstrucţia personalităţii. Acesta necesită în genere un demers de mai lungă durată (de la câteva săptămâni, la câţiva ani) şi o calificare superioară a psihoterapeutului care îl conduce.

Suferinţa psihică se poate manifesta sub forma unor atitudini, sentimente, tipuri de comportament sau simptome care creează tulburări pacientului şi de care acesta doreşte să se elibereze. Obiectivul major al psihoterapiei constă în a produce modificări în sfera personalităţii pacientului, modificări care îl vor ajuta pe acesta să realizeze o adaptare mai eficientă, mai puţin dezagreabilă şi mai stabilă la mediu.

Psihoterapia se aplică la o gamă largă de tulburări psihice, începând cu crizele existenţiale, tulburările din sfera personalităţii, nevrozele, afecţiunile psihosomatice, bolile organice cronice şi terminând cu susţinerea psihoterapeutică a unor pacienţi psihotici aflaţi în faza de remisiune, unde vine în completarea tratamentului psihiatric.

Domeniul psihoterapiei cuprinde o gamă largă de şcoli terapeutice, bazate pe diverse sisteme teoretice şi care includ o multitudine de strategii specifice.

Istoricul psihoterapiei

La modul informal, psihoterapia a fost practicată de-a lungul secolelor începând cu Grecia şi Roma antică. Medicul grec Hipocrate privea bolile mentale ca pe fenomene care puteau fi tratate şi studiate empiric. Se crede că psihoterapia, bazată pe teorie, a fost dezvoltată în Orientul Mijlociu în timpul secolului IX de către medicul persan Rhazes, şeful spitalului din Baghdad. În acea vreme, în Europa, se considera că bolile mentale sunt de origine demonică sau medicală, necesitând pedepsirea pacienţilor şi închisoarea. În secolul XVIII a apărut conceptul de tratament moral, ceea ce a atras dupa sine posibilitatea realizării intervenţiilor care includeau: încurajarea morală, argumentele logice şi activităţile de grup pentru reabilitare.

Prima şcoală de psihoterapie din lume a fost psihanaliza, dezvoltată de Sigmund Freud la începutul secolului XX. Având pregatire ca neurolog, Freud s-a centrat, în primul rând, asupra problemelor mentale care nu aveau o bază organică observabilă şi a lansat teoria conform căreia aceste probleme aveau cauze psihologice provenind din experienţele din copilărie şi mintea inconştientă. Freud a dezvoltat tehnici psihoterapeutice cum sunt interpretarea viselor, asocierile libere, transferul şi analiza id-ului, ego-ului şi superego-ului (id, eu şi supraeu). Bazându-se pe ideile lui Sigmund Freud au fost dezvoltate alte sisteme psihoterapeutice de orientare psihanalitică : Anna Freud, Alfred Adler, Carl Jung, Karen Horney, Otto Rank, Erik Erikson, Melanie Klein, Heinz Kohut, etc. Aceste orientari au ajuns să fie cunoscute sub numele de orientări psihodinamice în psihoterapie.

În anii ’20 au apărut, însă, noi orientări în psihoterapie odată cu curentul comportamental sau behaviorist, care a câştigat tot mai mult în popularitate în perioada 1950-1960.Psihoterapia sau terapia comportamentală se bazează pe principiile condiţionării operante, condiţionării clasice şi învăţării sociale, abordarea devenind tot mai folosită în tratamentul fobiilor şi altor tulburari de anxietate.

Alte orientari în psihoterapie şi-au avut originea în şcolile de filozofie existenţială şi au fost dezvoltate în anii 1960-1970 (Irving Yalom, Rollo May, Victor Frankl, R.D. Laing, etc). Aceste orientări în psihoterapie se adresează aşa-numitelor crize existenţiale sau crize de viaţă. În cadrul acestor orientări o contribuţie deosebită a fost aceea a lui Carl Rogers, care a dezvoltat psihoterapia centrată pe persoană, bazându-se pe existenţialism şi lucrările lui Abraham Maslow. Principalele condiţii pentru psihoterapie, conform lui Carl Rogers, sunt: acceptarea necondiţionată, autenticitatea şi înţelegerea empatică.

Alte ramuri importante ale acestui tip de orientari în psihoterapie au fost: gestalt terapia, dezvoltată de Fritz şi Laura Perls; comunicarea nonviolentă, promovată de Marshall Rosenberg şi analiza tranzacţională, realizată de Eric Berne. În decursul timpului aceste orientări în psihoterapie au ajuns să fie cunoscute sub numele de psihoterapie umanistă.

În anii ’60, Albert Ellis a introdus psihoterapia raţional-emotivă, iar, câţiva ani mai târziu, Aaron T. Beck a propus ceea ce urma să se numească psihoterapia cognitivă. În timp, abordarea cognitivă şi cea comportamentală în psihoterapie au fost combinate sub umbrela mai largă de psihoterapie, terapia cognitiv-comportamentală sau CBT. Aşa-numitul “al treilea val” al terapiilor cognitiv-comportamentale include terapia acceptării şi terapia comportamentală dialectică, care au inclus componente noi, printre care exerciţiile de mindfulness. Au fost dezvoltate şi metode de consiliere psihologică, incluzând psihoterapia centrată pe soluţii şi coaching-ul sistemic.

Psihoterapiile postmoderniste includ psihoterapia narativă, psihoterapia familială şi de cuplu (psihoterapia sistemică), psihologia şi psihoterapia transpersonală, psihoterapia feministă, psihoterapia de scurtă durată, psihoterapia somatică şi corporală, psihoterapia expresivă, psihoterapia şi psihologia pozitivă.

Începând cu anii ’90 a apărut ultimul curent în psihoterapie, şi anume psihoterapia integrativă, care încearcă unificarea teoretică şi tehnică a orientărilor psihoterapeutice precedente. Psihoterapia integrativă se bazează pe integrarea teoretică, eclectismul tehnic şi integrarea prin asimilare. În 2010 cei mai mulţi psihoterapeuţi din lume se declarau de orientare integrativă sau eclectică.

Psihoterapia integrativă

Psihoterapia integrativă reprezintă o paradigmă, un punct de întâlnire între mai multe discipline, confirmând tendinţa interdisciplinară şi integrativă ce marchează, începând cu mijlocul secolului al XX–lea, evoluţia societăţii aflată în prefacere rapidă sub acţiunea noutăţilor apărute în domeniul informaţiei şi comunicării. Abordarea integrativă oferă o viziune nouă, amplă despre tratamentul psihoterapeutic. Plecând de la viziunea sistemică a fiinţei umane, de la conceptul corp-minte-spirit, prin abordarea integrativă se obţine o înţelegere unitară a complexitaţii fiinţei umane, în ansamblul functionalităţii manifestarilor sale, permiţând evaluarea şi tratamentul unitar al pacientului pe fiecare din palierele sale, păstrând viziunea întregului, respectând unicitatea persoanei în contextul universal.

Termenul „integrativ“, aşa cum este el folosit în modul de abordare a psihoterapiei integrative, are o sumă de înţelesuri. În primul rând se referă la procesul de integrare a personalităţii, care include ajutorarea clienţilor să devină conştienţi de, şi să asimileze, conţinutul stărilor lor fragmentate şi fixate ale sinelui într-un ego neopsihic, să-şi dezvolte un sens al sinelui ce descreşte nevoia unor mecanisme de apărare şi a unui script de viaţă, şi să reangajeze lumea şi relaţiile având un contact deplin. Este un proces de realizare a unui întreg: luarea aspectelor renegate, inconştiente, nerezolvate ale egoului şi transformarea lor în parte a unui sine coeziv.

„Integrativ“ se referă şi la teoria integrării – aducerea alături de psihoterapie a abordărilor afective, cognitive, comportamentale, fiziologice şi de sistem. O atenţie centrală a unei psihoterapii integrative este evaluarea dacă fiecare din aceste domenii – afectiv, comportamental, cognitiv şi fiziologic – este deschis sau închis unui contact (intern sau extern) şi aplicarea metodelor care sporesc acest contact. Conceptul de contact intern şi extern este folosit în cadrul unei perspective a dezvoltării umane în care fiecare fază a vieţii prezintă sarcini mărite de dezvoltare, sensibilităţi unice în relaţia cu alţi oameni, şi oportunităţi de a învăţa mai mult.

Psihoterapia integrativă ţine seama de multe moduri de a vedea funcţionarea umană: psihodinamică, centrată pe client, comportamentală, terapie de famile, terapie Gestalt, psihoterapiea trupului influenţată de Reichian, teorii ale relaţiilor între subiecte (ţinte) şi psihologie psihoanalitică a sinelui, în plus faţă de analiza tranzacţională, ce formează baza principală a teoriei şi metodei noastre. Fiecare oferă o explicaţie validă a comportamentului şi funcţiei psihologogice şi fiecare este sporită atunci când este selectiv integrată cu altele.

O premiză foarte importantă a psihoterpiei integrative este faptul că nevoia de relaţionare constituie o experienţă stimulatoare principală a comportamentului uman, iar contactul este mijlocul prin care este satisfăcută această nevoie. Contactul are loc intern şi extern: el implică deplina conştienţă a senzaţiilor, sentimentelor, nevoilor, activităţii senzomotorii, gândurilor şi amintirilor ce apar înlăuntrul individului şi are loc o deplasare către deplina conştienţă a evenimentelor externe aşa cum sunt înregistrate de fiecare din organele senzoriale. Prin contactul intern şi extern, experienţele sunt integrate în mod continuu. Când contactul este distrus, totuşi, nevoile nu sunt satisfăcute. (Richard G. Erskine şi Rebecca L. Trautmann).

În psihoterapia integrativă se face distincţia între abordarea integrativă şi cea eclectică. Terapeuţii integraţionişti sunt interesaţi nu doar de obţinerea unor rezultate pozitive ci şi de cauzele şi modul de producere ale schimbării în pacient. Aceştia încearcă, în mod metodic, să unifice diferite tipuri de psihoterapii, printr-o prelucrare internă cuprinzătoare şi coerentă. În schimb, terapeuţii eclectici aleg elementele de teorie şi practică în funcţie de fiecare pacient în parte, fiind interesaţi doar de obţinerea unor rezultate favorabile.

Richard G. Erskine este cunoscut în lumea întreagă ca “părintele psihoterapiei integrative”, fondatorul şi preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Psihoterapie Integrativă. Richard Erskine este doctor în psihologie, psiholog clinician, psihanalist licenţiat, analist certificat în analiza tranzacţională, psihoterapeut în psihoterapie de grup şi terapeut recunoscut internaţional în psihoterapia integrativă şi Gestalt, cu patru decenii de experienţă în practica şi training-urile de psihoterapie. S-a specializat în tratamentul copiilor cu dezechilibre grave, conduce o comunitate terapeutică într-o închisoare de maximă securitate şi a dezvoltat activitatea unui cabinet de psihoterapie specializat în tratamentul proceselor obsesionale, disociative şi schizoide. În fiecare an, dr. Erskine predă cursuri şi susţine ateliere de lucru cu privire la teoria şi metodele psihoterapiei integrative în mai multe ţări din întreaga lume. În 1981 şi 1998 a fost co-laureat al Premiul Memorial Eric Berne pentru dezvoltări în teoria şi metodele analizei tranzacţionale.