Hipoterapia » Beneficiarii Hipoterapiei

Hipoterapia se adresează tuturor. Cei care au călărit ştiu că sentimentul pe care îl ai după o şedinţă de echitaţie este greu obţinut prin intermediul altui sport. Este un sentiment complex, de relaxare, de efort, de bucurie şi mulţumire, de teamă, de mândrie, de putere, de eliberare. Pentru cei cu dizabilităţi, hipoterapia reprezintă, în plus, ieşirea din limitările bolii.

Beneficiarii hipoterapiei pot fi, aşadar, copiii cu deteriorări senzoriale severe sau probleme neurologice (autism, ADHD, Sindrom Down), copiii cu dificultăţi perceptuale sau disfuncţie de integrare senzorială precum şi copiii cu dizabilităţi severe/profunde. Utilizatorii de scaun rulant care nu au activitate motorie grosieră pot deasemenea beneficia de hipoterapie.

Hipoterapia este indicată, de asemenea, în traumatisme cerebrale, scolioză, artrită, amputaţii traumatice, sechele de poliomielită, spina bifida, encefalite, distrofie musculară, scleroză multiplă, hidrocefalie, accidente cerebrale şi vasculare, hemi şi paraplegii.

n cazul persoanelor cu dizabilităţi, majoritatea formelor de terapie se desfaşoară într-un mediu închis, de regulă acasă, în cabinete sau în centre de specialitate. Datorită afecţiunilor de care suferă aceste persoane, cea mai mare parte a timpului este petrecută în spaţii închise. Pe lângă suferinţa provocată de boală, aceste persoane sunt condamnate, parcă, la o interacţiune slabă, la o paleta redusă de activităţi în aer liber. Faţă de celelalte forme de terapie, hipoterapia are marele avantaj de a deschide oportunitatea petrecerii timpului în aer liber, ajută sau chiar obligă la socializare prin numărul mare de persoane care sunt lângă cal, oferind astfel persoanelor care o practică posibilităţi crescute de evadare din cotidian, din mediul închis al cabinetului, acolo unde, prin simpla prezenţă, sunt etichetaţi.

Uneori suntem preocupaţi de probleme cotidiene, am început să fim din ce în ce mai mult stresaţi, nervoşi sau trişti. Alteori suntem veseli, râdem, ne fixăm idealuri. Toate aceste stări bune sau rele, ne ajută să conştientizăm relaţia noastră cu mediul, cu noi, ne ajută să ne raportăm la semenii noştri, la tot ce ne înconjoară. Uneori ne este uşor, alteori ne este greu, dar cum ar fi dacă toate acestea nu ar mai exista? Dacă nu am mai simţi emoţiile, dacă nu am mai putea râde sau plânge, dacă nu am mai putea să ne exprimăm nemulţumirile sau nu, am şti cum este să ai un ideal?

Există printre noi persoane pentru care aceste lucruri nu există. Este vorba despre cei care sufera de autism, un sindrom care face să dispară emoţiile, legăturile dintre oameni şi de multe ori din păcate, chiar legătura cu noi inşine. Este un sindrom, care rupe contactul cu tot ce ne înconjoară şi care face ca punţile de comunicare, legăturile umane să dispară. Persoanele afectate de autism se refugiază într-un spaţiu al lor, dar, din păcate, acest spaţiu nu le creeză nici lor un sentiment de siguranţă sau de linişte. În permanenţă luptă cu ceva: cu stereotipiile prezente, cu dificultăţile de comunicare, cu normele sociale pe care nu le înţeleg, cu lucrurile simple de zi cu zi, pe care noi le facem aproape inconştient. Ei trebuie să depună eforturi pentru orice, viaţa lor este o luptă continuă, din care, cel mai adesea, ei sunt cei învinşi. Trebuie să renunţe, să asculte, să facă lucruri pe care nu le înţeleg, iar ceea ce ei îşi doresc, de cele mai multe ori este interzis şi pe lângă toate aceste lucruri trebuie să lupte cu lipsa capacităţii de comunicare. Nu pot spune ce simt, nu ştiu cum să ceară ce doresc, ştiu doar să lupte, dar nu ştiu pentru ce…

Tonusul şi motricitatea au înregistrat îmbunătăţiri evidente după un număr variabil de şedinţe în funcţie de afecţiunea copiilor. Toţi copiii au învăţat mişcări noi, rezultate din acţiunile de îngrijire şi alimentaţie a calului, precum şi din manevrele utilizate în timpul şedinţelor. Aceste mişcări au fost menţinute şi în afara orelor de echitaţie fiind utilizate de către familie în autoingrijire sau alte activităţi uzuale.
Funcţia de comunicare şi limbaj s-a îmbunătăţit prin achiziţionarea de cuvinte noi din necesitatea de a lucra cu calul. În autism s-au căştigat un număr de şase – opt cuvinte, ceea ce reprezintă un progres comparabil sau chiar mai bun ca cel din cadrul terapiei ABA. Aceste cuvinte au fost menţinute prin terapia ABA.
Comunicarea în cadrul hipoterapiei ea fost mai puţin bazată pe cuvinte, dar comunicarea nonverbală s-a desfăşurat corespunzator, astfel încât toţi copiii au putut călări ajutaţi din ce în ce mai puţin. Comunicarea are la baza o notă afectivă care se menţine şi în afara şedinţelor. La pacienţii cu autism s-a câştigat un contact vizual mai facil şi mai susţinut.
Relaţia dintre copil şi terapeut este mult îmbunătăţită, modul de comunicare devenind din ce în ce mai fluid, cu mai puţine blocaje, fapt care a fost observat şi în cadrul familial. Tonul folosit devine mult mai ferm.
Tulburările de limbaj nu au înregistrat modificări pozitive evidente în timpul scurt în care s-a desfăşurat terapia.
Privitor la socializare, am remarcat disponibilitatea copiilor de a primi cu uşurinţă în proximitatea lor un număr de 3,4 persoane incluzând terapeutul, instructorul şi personalul de îngrijire a cailor. Pentru copiii cu autism acest fapt este de excepţie, iar pentru ceilalţi, contribuie la dezvoltarea autonomiei şi a relaţiilor sociale.
La nivel cognitiv, progresele sunt minore şi greu de evaluat în lipsa unor instrumente de evaluare riguros adaptate. Am putut remarca un real progres la nivelul percepţiilor şi reprezentărilor, contactul cu calul aducând discernamânt senzorial şi îmbunătăţind elementele necesare formării reprezentărilor ( noţiuni precum : aici, acolo, aproape, departe, sus, jos, uneori stânga, dreapta, înăuntru, în afară etc. ). Aceste achiziţii constituie fundamentul şedinţelor ulterioare ce vor avea ca obiectiv îmbunatăţirea funcţiei cognitive.
S-au putut observa progrese la nivelul memoriei, in special a componentei afective a acesteia.

În sistemul emoţional şi afectiv, înregistrăm două căi de evoluţie ce ţin seama de afecţiunea de baza a pacienţilor. În autism progresele au fost surprinzătoare, copiii exprimându-şi emoţiile pozitive imediat după depăşirea pragului interacţional cu calul. Râsul, ţipătul de bucurie, renunţarea la plâns, desprinderea cu uşurinţă de mama, mângâierea calului, jocul cu coama reprezintă expresii ale unei afectivităţi preexistente dar neexprimate, constituind în acelaşi timp puncte de plecare pentru exerciţiile ulterioare. În cazul copiilor cu autism, ruperea de contact este prima grea încercare ce trebuie depăşită. Ei evită contactul de orice natură, de aceea este foarte important acest aspect în lucrul cu copiii autişti.â

Când sunt pe cal, sunt oarecum obligaţi să caute şi să stabilească contactul, deoarece sunt confruntaţi cu o situaţie cu totul nouă la care nu au un model de comportament. Sunt blocaţi dar, în acelaşi timp, liberi în şa. Mişcarea calului, înălţimea la care sunt, îi poziţionează într-o lume cu totul nouă în care trebuie să găsească un răspuns. Atunci, contactul cu terapeutul este punctul forte. În acel moment, contactul reprezintă comunicare, răspuns, relaţie, siguranţă, exact ceea ce copiilor cu autism le lipseşte.

Ei obţin aceste lucruri imediat, în acelaşi timp în care toate le sunt necesare, într-un moment în care ei au nevoie de toate acestea. Atunci, teama de relaţionare dispare, teama de comunicare este înlocuită cu nevoia de a primi un răspuns la cererea lor şi toate acestea sunt primite într-un mediu securizant dar în acelaşi timp nou. Există atunci un moment în care copilul pare suspendat în altă lume, diferită de lumea lui, diferită de lumea noastră, o lume de mijloc în care sunt toţi prezenţi.